vineri, 21 octombrie 2016

Itinerarele unei iubiri în Bucureştiul in Bucurestiul interbelic


Există în jurnalul lui Mihail Sebastian o replică pe care Camil Petrescu i-a dat-o autorului „Jocului de-a vacanţa”: „Şi dumneata eşti un Ladima!”. Ea vine, cumva, ca o consecinţă a amorului dintre Sebastian şi actriţa Leny Caler, cea care avea să fie prototipul personajului „doamna T” din „Patul lui Procust”. Relaţia anterioară dintre Camil şi Leny Caler este surprinsă în paginile romanului, cei doi fiind întruchipaţi, cu multe sugestii care corespund unor întâmplări reale, de Fred Vasilescu şi doamna T. Totul sub aura unei iubiri neîmplinite dintr-un Bucureşti al anilor ’20 – la care Camil Petrescu face deseori referire –, mult diferit de cel pe care-l ştim în ziua de azi.

Lumea Bucureştiului interbelic are, pentru mulţi contemporani, destule necunoscute. Sunt întrebări pe care ni le punem, în mod firesc, despre clădiri dispărute sau despre modul în care decurgea viaţa oamenilor în acele vremuri. Perioada dintre cele două războaie mondiale, pe lângă neajunsurile sale, comentate în „dulcele” stil balcanic în presa vremii, are, neîndoielnic, farmecul său. Ecouri ale acestei adevărate „la belle epoque” bucureştene au rămas şi în scrierile apărute atunci. Una dintre acestea este „Patul lui Procust”, volum apărut în 1933 şi socotit cel mai valoros roman al lui Camil Petrescu. Printre poveştile derulate în budoarul Emiliei Răchitaru şi întretăierea aparent întâmplătoare a destinelor personajelor apar şi referinţe pasagere, mai mult pentru a fixa un cadru, la Bucureştii anilor ’20.

Palace Hotel


În scrisorile doamnei T. din debutul romanului apare, la un moment dat, următorul pasaj: „Coboram pe bulevard spre Cişmigiu. (…) În dreptul hotelului «Palace» văd că, la doi paşi înaintea mea, se opreşte cineva. (…)” Întâlnirea dintre doamna T. şi marginalul D. se petrece, aşadar, pe bulevardul Elisabeta, chiar la intersecţia cu strada Brezoianu. Palace Hotel, în faţa căruia cei doi au o mică discuţie, fusese ridicat în 1912 după planurile arhitectului Arghir Culina. Deţinut până la naţionalizare, în 1948, de familia Pissiota (inginerul Nicolas Pissiota concepuse structura de rezistenţă a clădirii), Palace Hotel a găzduit vreme îndelungată, la parter, cunoscuta berărie Gambrinus, care fusese „strămutată” din Piaţa Teatrului Naţional. Numele stabilimentului a fost schimbat în Hotel Cişmigiu de regimul comunist, iar în prezent se află într-un amplu proces de restaurare.

Strada Regală


La debutul confesiunilor lui Fred Vasilescu, acesta face următoarea precizare: „Luasem masa la restaurantul de pe strada Regală, în grădină cu doi scriitori”. Strada Regală începea, practic, dincolo de Hotelul Continental, în ziua de azi traseul ei fiind asimilat de strada Ion Câmpineanu. A fost o zonă foarte importantă pentru protipendada din interbelic, aici concentrându-se mare parte din activităţile mondene ale epocii. Gh. Crutzescu ne spune că „strada Regală a fost mai întâi deschisă pe vastul teren aparţinând neamului Cornescu, locul fiind cunoscut chiar sub numele de «grădina lui Cornescu»”. Două repere importante ale străzii Regale sunt hotelurile Union (inaugurat în 1867, dărâmat ulterior pentru a se ridica o construcţie nouă, care şi aceasta a fost modificată în anii ’30, când s-a ajuns la forma de azi) şi Stănescu, fost Regal

Cercul Militar


O intervenţie a „autorului” din paginile romanului sună în felul următor: „Într-o zi însă, pe când eram amândoi prin faţa Cercului Militar, a trecut pe lângă noi o fostă artistă a Teatrului Naţional. (…)” Zona pe unde „autorul” şi Fred Vasilescu trec la pas este una plină de încărcături nu numai istorice, ci şi sentimentale. Intersecţia bulevardului Elisabeta cu Calea Victoriei era înnobilată de prezenţa câtorva clădiri foarte frumoase: Grand Hotel du Boulevard (inaugurat în 1870), clădirea Editurii Cartea Românească (distrusă de bombardamentele din 1944, pe locul ei fiind construit blocul Romarta, în interiorul căruia s-a aflat popularul magazin Romarta Copiilor), Capşa (inaugurată la 1852), hotel Luvru (actual Capitol) şi Cercul Militar Naţional (ridicat pe locul fostei Biserici Sărindar şi inaugurat pe 4 februarie 1923 de regele Ferdinand şi de regina Maria).

Strada Sf. Ionică şi Pasajul Român


Unul dintre episoadele straniei iubiri dintre Fred Vasilescu şi doamna T. s-a consumat, undeva, pe Calea Victoriei. „M-am urcat în maşina lăsată pe str. Sf. Ionică şi am pornit după ea, încet, hotărât să provoc în dreptul ei o încurcătură. (…) Am oprit pe dreapta, în dreptul Pasajului Român, deşi îmi veneau maşini din faţă.” Strada Sf. Ionică, dispărută odată cu lucrările de sistematizare a zonei din spatele Palatului Regal, în anii ’30, a fost deschisă, conform spuselor lui Gheorghe Crutzescu, „pe la 1867, pe locul unei pieţe ce se afla în spatele hanului” (hanul Kretzulescu – n.r.). Pasajul Român, care a fost demolat în anii ’60 pentru construirea ansamblului de clădiri ce includ magazinul Muzica şi librăria Humanitas, se afla, aşadar, cu aproximaţie, în spatele casei Torok, cea care a adăpostit multă vreme celebra cafenea şi cofetărie Fialkowski (în locul ei a fost ridicat blocul SOCOMET-Adriatica, la parterul căruia azi este sediul B1TV).

Grădina „Enescu” şi Teatrul Naţional


ntr-o scrisoare a lui GD Ladima către Emilia Răchitaru există următorul pasaj: „Vin direct de la teatru. Am stat până la 2 jumătate, Valeria îmi spune că eşti invitată la masă la «Enescu» de către un unchi al tău şi că ea n-a vrut să meargă”. Este vorba aici, în primul rând, de fosta clădire a Teatrului Naţional, care se afla oarecum vizavi de Hotelul Continental (azi aici este Hotelul Novotel). Acest edificiu de o deosebită frumuseţe a fost afectat de bombardamentele din 1944 (atunci când a fost vizat, de fapt, Palatul Telefoanelor) şi a fost demolat după război. Un alt reper citadin dat de Ladima este faimoasa grădină „Enescu”, despre care Gheorghe Crutzescu ne spune următoarele: „(…) în fundul străzii (str. Sf.  Ionică – n.r.) (…), pe locul unde cotea la stânga spre Biserica Sf. Ionică, fu ridicată o casă mare a fabricantului de mobile Olbricht. În curtea caselor, într-o căsuţă de paiantă cu geamlâc, Enescu şi Andreescu, veniţi de la «Iordache», deschiseseră în 1904 un restaurant vestit atât pentru bucătăria sa, cât şi pentru muzica lui Cristache Ciolac”. Restaurantul „Enescu” a fost demolat în toamna lui 1934 în timpul lucrărilor de sistematizare a zonei grădinii Palatului Regal.

Restaurantul „La Iordache” şi strada Sărindar


ntr-una dintre „explicaţiile” pe care Emilia Răchitaru i le dă lui Fred Vasilescu, actriţa îi povesteşte cum, după o noapte albă, încerca să-l evite pe Ladima: „Dar eram invitată de către un cunoscut la un supeu… la «Iordache», într-o cameră separată. (…) A doua zi, era 9 dimineaţa, mi-era o teamă grozavă să nu mă întâlnesc cu el, căci pe acolo, pe Sărindar, sunt numai gazete şi întâlneşti mereu gazetari”. Restaurantul „La Iordache” de pe strada Covaci nr. 3 a rămas celebru datorită legendei care spune că aici s-a semnat „certificatul de naştere” al mititeilor. În 1871, Constantin Bacalbaşa spunea despre acest foarte popular local: „Marea vâlvă a restaurantului acestuia (…) a început în ziua în care umoristul Nae Orăşeanu a compus nostima lui listă de bucate”. Despre strada Sărindar (actualmente Constantin Mille) a acelor vremuri se poate spune că era, într-adevăr, una a gazetelor şi a gazetarilor. Aici se aflau sediile ziarelor „Adevărul” şi „Dimineaţa”, iar în fund, pe Brezoianu, era Palatul Universul. De pe Sărindar ieşeau zilnic „cincizeci de mii de ziare” şi „zece vagoane de hârtie se consumă în 24 de ore” (cf. Gheorghe Crutzescu).

Restaurantul „Elysee”


Un alt restaurant celebru în epocă era „Elysee”, acolo unde Fred Vasilescu şi Ladima au luat masa şi au discutat intens despre… modă. „Simţeam asta şi eu când ieşeam cu el seara la masă la «Chateaubriand» sau la «Cina». (…) Într-o seară însă eram la «Elysee». (…)” De altfel şi Emilia Răchitaru pomeneşte de acest local cu priză la zona mondenă a Bucureştilor interbelici: „Traian mă aştepta la «Elysee» şi nici prin cap nu-mi trecea că Ladima vine să mă ia…”. „Elysee”, restaurantul unde performa celebra orchestră a lui Grigoraş Dinicu, se afla în incinta casei Torok, de lângă Teatrul Naţional, acolo unde, din 1853 până în 1898, funcţionase cafeneaua Fialkowski. Localul, denumit şi „Restaurantul Teatrului”, a fost închis în 1933, iar în 1938 clădirea a fost demolată pentru a face loc blocului SOCOMET-Adriatica.

Sursa : http://www.ringincentrulvechi.ro/bucuresti/istoric/itinerarele-unei-iubiri-in-bucurestiul-interbelic-22209

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu