joi, 6 octombrie 2016

Calea Victoriei-Povestea unei străzi


Între bârnele de stejar legate „pod“ peste mocirlă şi pasajul pietonal asfaltat din proiecte, Calea Victoriei a traversat 320 de ani de istorie bucureşteană.



Loc de promenadă pentru elitele românilor, spaţiu al boemiei bucureştene, important vad comercial, Calea Victoriei şi-a purtat de-a lungul vremii secretele ascunse în separeurile localurilor şi restaurantelor sale. Aici se povesteau viitoarele cărţi, se năşteau idile amoroase, „se alcătuiau guverne" şi se puneau la cale treburile statului.

Istoria Bucureştiului se împleteşte în jurul Căii Victoriei. Aceasta a fost prima stradă pavată din România, aici se întâlneau elitele culturale şi politice. Ca şi acum, o casă pe acest bulevard era eticheta apartenenţei la un statut social respectabil.

Numele vechi al Căii Victoriei este Podul Mogoşoaiei. A primit noul nume în anul 1878, după ce trupele române, ca urmare a victoriei obţinute în Războiul de Independenţă, şi-au făcut intrarea triumfală în oraş pe această arteră.

Prima planificare urbanistică a capitalei

Cea mai cunoscută stradă din capitală îşi datorează existenţa domnitorului Constantin Brâncoveanu, care urcă pe tronul Ţării Româneşti în 1688. Patru ani mai târziu, Brâncoveanu taie un drum care să lege moşia sa de pe malul Dâmboviţei cu moşia de la Mogoşoaia, unde va construi un palat superb în anul 1702.

În primele consemnări, actuala Calea Victoriei apare menţionată cu numele de „Uliţa cea Mare" sau Calea Braşovului. Atunci când a deschis noua arteră, domnitorul nu a ţinut cont de proprietăţile existente pe traseul ei, cele ale boierilor Bălăceni şi Cantacuzini, de aceea acţiunea lui poate fi considerată primul proiect de planificare urbanistică a Bucureştiului.

Gheorghe Crutzescu, autorul cărţii „Podul Mogoşoaiei. Povestea unei străzi", evocă imaginea începuturilor acestei străzi bucureştene. „Acest drum s-a născut şerpuit, spre ciuda edililor şi a urbaniştilor. Dar n-au ce-i face: el urmează creasta dealului, care din Dâmboviţa porneşte spre miazănoapte - căci pe deal este uscat, în vale e baltă -, şi de aceea drumul, fiind pe creastă, toate străzile care-i ies în cale, merg la vale. De-a lungul uliţei noi croite, pe terenuri întinse cât o moşie, au început boierii să-şi facă case."

„A umbla pe aceste poduri e o tortură"

În anul 1692, boierul Brâncoveanu porunceşte podirea noii uliţe cu bârne de lemn, de aici şi denumirea de Podul Mogoşoaiei. Sistemul pavării cu lemn (datorită căruia străzile erau numite „poduri") este foarte vechi în Bucureşti, existând menţiuni despre acest sistem încă din secolul al XVI-lea.

Pe toată lungimea uliţei erau puse bârne groase de stejar, numite „podini", lungi de 8 metri. Acestea erau aşezate transversal şi prinse la capete cu bârne, numite „urşi". „Podurile" avea şanţuri adânci pe margini, pentru scurgerea apei de ploaie, iar în dreptul intrărilor în curţi erau construite podişti de lemn.

Nu existau trotuare, pe „pod" mergeau laolaltă oameni, care şi trăsuri. Totuşi, acest sistem avea şi un inconvenient. Sub bârnele groase se aduna noroi şi se întâmpla destul de des ca, la trecerea unui om, acesta să alunece şi să ajungă scufundat până la brâu în noroi.

Scriitorul Nicolae Filimon nota: „A umbla pe aceste poduri este o adevărată tortură. Fără veste te simţi cufundat deodată în noroi şi te mai alegi şi cu o mână scrântită sau cu un picior frânt. Să mai adăugăm pe lângă aceasta şi lipsa felinarelor şi abia atunci putem face o idee despre trista stare în care se aflau uliţele Bucureştilor pe timpii aceia".

Asfaltată înaintea Primului Război Mondial

Acest sistem nepractic şi costisitor a fost abandonat în 1824, când s-a trecut la pavarea cu piatră de râu a principalelor poduri, printre care şi Podul Mogoşoaiei. În 1864 s-a început pavarea cu piatră cubică din granit adusă tocmai din Scoţia, iar în preajma Primului Război Mondial, Calea Victoriei a fost asfaltată pentru prima oară.

În timp, Podul Mogoşoaiei devine una dintre cele mai frecventate şi selecte artere ale Capitalei. De la finalul secolului al XVIII-lea şi până în perioada interbelică, de o parte şi de alta a Căii Victoriei se ridică biserici, case boiereşti, mănăstiri, prăvălii, magazine de lux, restaurante, hoteluri, apoi Palatul Regal şi alte instituţii de stat.

Cu toate acestea, contrastul acestei zone este ironizat de gazetarul şi pamfletarul Nicolae T. Orăşanu în anul 1857: „Are daruri o mulţime / E podul cel mai faimos / Cel mai mare în lungime / Dacă nu cel mai frumos. / Aranjat e de minune / Ici-colo câte un palat, / Lângă nişte case bune / Câte-un bordei sfărâmat".

Perioada de aur a Căii Victoriei

În apropierea Bisericii Kretzulescu, boierul Dinicu Golescu îşi construieşte o spaţioasă casă cu etaj, care, în anul 1842, devine palat domnesc.

Aici a funcţionat sediul guvernului provizoriu din timpul Revoluţiei din 1848. Tot aici a locuit şi domnitorul Alexandru Ioan Cuza, până la abdicarea forţată din 1866. Prinţul Carol de Hohenzollern se instalează şi el în acest palat. Prea mic pentru nevoile Curţii Regale, îi este adăugată încă o aripă în partea dreaptă, de-a lungul Căii Victoriei, între anii 1882 şi 1885. Distrus de un incendiu în 1926, Palatul Regal a dobândit înfăţişarea actuală între anii 1930 şi 1937, când vechea Casă Golescu a fost demolată şi înlocuită cu clădirea în care astăzi funcţionează Muzeul Naţional de Artă.

După 1878, când au fost puse bazele statului român modern, Calea Victoriei a adăpostit număroase instituţii administrative, culturale sau ştiinţifice: CEC-ul, Palatul Poştelor (actualul Muzeu de Istorie), Palatul Fundaţiei Culturale Carol I (actuala Bibliotecă Centrală Universitară), Casa Capşa, Academia Română.

Planurile primăriei

În anul 1948, după instalarea comuniştilor la putere, Calea Victoriei începe să piardă din aerul aristocrat şi boem şi traversează o perioadă de uniformizare. Multe din casele boiereşti sunt spulberate de buldozere, iar cele rămase devin locuinţe pentru acoliţii partidului.

Acum, în 2012,  Consiliul General al Municipiului Bucureşti a aprobat Planul Integrat de Dezvoltare Urbană prin care legendara stradă va mai pierde o bandă de circulaţie pentru maşini, urmând să fie lărgite trotuarele. Astfel, la 320 de ani de la înfiinţarea sa, Calea Victoriei reintră în „proprietatea" pietonilor.

"Drumul urmează creasta dealului, care din Dâmboviţa porneşte spre miazănoapte, căci pe deal este uscat, în vale e baltă. (...) De-a lungul uliţei noi croite, pe terenuri întinse cât o moşie, au început boierii să-şi facă case."
Gheorghe Crutzescu diplomat, autorul cărţii „Podul Mogoşoaiei. Povestea unei străzi"

"Fără veste te simţi cufundat deodată în noroi şi te mai alegi şi cu o mână scrântită sau cu un picior frânt. Să mai adăugăm pe lângă aceasta şi lipsa felinarelor şi abia atunci putem face o idee despre trista stare în care se aflau uliţele Bucureştilor pe timpii aceia."
Nicolae Filimon scriitor

Ridicarea şi demolarea Palatului Sturdza

Printre edificiile care odinioară constituiau mândria oraşului se număra şi Palatul Ministerului Afacerilor Externe din Piaţa Victoriei, pe locul de lângă actuala clădire a Guvernului. Construcţia, cunoscută şi ca Palatul Sturdza, a fost ridicată între anii 1898 şi 1901 şi proiectată de către arhitectul Iulius Reiniqke.

Imobilul aparţinea prinţului Grigore M. Sturdza, fiul domnitorului Mihail Sturdza. După moartea prinţului, clădirea a fost vândută statului, care a transformat-o în sediu al Ministerului Afacerilor Externe. În anii 1930, clădirea este demolată pentru a se construi un nou Minister al Afacerilor Externe.


Palatul Sturdza a fost dărâmat în 1930 pentru a face loc Ministerului Afacerilor Externe.

Sursa : http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/povestea-unei-str-zi


Fotos





















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu