Istoria Bucureştiului

Istoria Bucureştiului acoperă evenimentele importante petrecute în capitala României, din cele mai vechi timpuri până în epoca contemporană.

Preistorie şi istorie veche

Rezultatele cercetărilor arheologice atestă că teritoriul pe care se află Bucureştiul a fost locuit neîntrerupt încă din epoca paleolitică (aşchii tăioase din cremene, un „nucleu” de silex descoperite pe malul Lacului Fundeni, carierele de nisip din Pantelimon, dealurile de la Mihai-Vodă şi Radu-Vodă . Au fost scoase la iveală numeroase aşezări neolitice; din perioada culturii Dudeşti s-au descoperit urme la Dudeşti, pe malul Lacului Cernica, pe malul Lacului Fundeni etc. Din perioada culturii Boian s-au găsit urme la Glina, Dudeşti, Căţelu, Bucureştii-Noi, Giuleşti, Dealul Spirei, Pantelimon. La Cernica s-a găsit una din cele mai mari necropole din Europa din perioada Boian. În morminte s-au descoperit şi „perle” din minereu de cupru, cele mai vechi din ţară şi printre cele mai vechi din Europa.

Din perioada culturii Gumelniţa s-au găsit aşezări la Glina, Jilava, Măgurele ş.a. La Chitila s-a descoperit o brăţără de aramă, cu capete în formă de şarpe. Acest tip de brăţară stă la originea altor brăţări cu capete de şarpe realizate însă mai târziu. Se confirmă astfel părerile istoricilor Vasile Pârvan şi Nicolae Iorga că arta traco-dacilor are origini în milenii anterioare.

S-au descoperit urme din cultura Tei (a doua etapă a bronzului): securi de bronz, cuţite, ace, vârfuri de săgeţi etc., din epoca fierului, în special din partea a doua a epocii, care coincide şi cu începutul culturii geto-dacilor. La Bălăceanca s-au descoperit două aşezări cu zece bordeie şi şase locuinţe de suprafaţă. Urme ale unei locuiri îndelungate s-au găsit sub mănăstirea Mihai-Vodă. S-au descoperit: cuptoare de ars oale, ceşti dacice, o monedă din timpul împăratului roman Galienus, cosoare, râşniţe rotative etc.


Descoperirile din secolul al IV-lea confirmă coexistenţa în zona Capitalei a unor populaţii dacice cu goţii şi sarmaţii de ramură alanică şi faptul că existau relaţii cu romanii. Din secolele VI-VII s-au descoperit pe malurile Colentinei şi Dâmboviţei semibordeie cu o cameră, cu cuptor de gătit şi unelete casnice, ceramică. În secolele X-XIV urme de aşezări s-au găsit pe malurile tuturor apelor din zonă, bordeie cu cuptoare de gătit şi încălzit, ceramică fină, monezi, urme ale culturii Dridu La Pipera, în Bucureştii Noi, în Piaţa de Flori, la Crângaşi şi la Giuleştii-Sârbi au fost descoperite aşezări ale populaţiei vechi româneşti din secolele X-XI, iar în pădurea Pantelimon, pe malul Lacului Tei, aşezări din secolele XII-XIV . Începând cu secolul al XV-lea, mărturiile arheologice se completează cu izvoare scrise.

Întemeierea oraşului

Tradiţia spune că întemeierea oraşului s-a realizat în vremea lui Bucur, pe care unii îl cred cioban, alţii pescar, boier, haiduc. Prima consemnare în scris a acestei tradiţii este cea din 1761, a călugărului franciscan Blasius Kleiner.

O altă tradiţie, din secolul al XVI-lea, vorbeşte despre Negru Vodă ca întemeietor al Bucureştiului. Primul care scrie despre acest lucru este raguzanul Luccari, după o călătorie prin Ţara Românească în timpul lui Mihai Viteazul. Printr-un document al domnitorului Mircea cel Bătrân din 1410 Bucureştiul este numit „Cetatea noastră”

Prima atestare documentară certă a Bucureştiului datează din 1459, când prin hrisovul din 20 septembrie, domnitorul Vlad Ţepeş scuteşte de dări şi întăreşte dreptul de proprietate al unor locuitori [4]. Documentul, foarte deteriorat, a fost descoperit în jurul anului 1900 [4]. Vlad Ţepeş petrece patru din cei şase ani de domnie „în cetatea Bucureşti”, preferându-l reşedinţei Târgovişte.

În timpul domniei lui Radu cel Frumos, fratele lui Vlad Ţepeş, 18 din cele 25 de documente care au înscris pe ele locul de unde au fost emise sunt din Cetatea de Scaun Bucureşti.

Mircea Ciobanu în timpul domniei sale ridică un palat domnesc numit mai tîrziu Curtea Veche; în 1558-1559 în curtea domnească se construieşte o biserică, cea mai veche construcţie păstrată în forma sa originală iar în 1562 se ridică şi biserica Sf. Gheorghe cunoscută ca Sf. Gheorghe-Vechi sau „cel românesc” după ce Constantin Brâncoveanu construieşte în 1707 Sf. Gheorghe-Nou sau „cel grecesc”.

Oraşul se dezvoltă continuu iar din secolul al XVII-lea se întinde şi pe malul drept al Dâmboviţei; în partea de vest se întinde până în zona Cişmigiu iar în est până la intersecţia Căii Moşilor cu Hristo Botev de astăzi [6]. În 1563 este menţionat „pazarul” (de la turcescul bazar), piaţa Bucureştiului situată în apropierea Curţii domneşti. Zece ani mai tîrziu, în 1573 Alexandru al II-lea Mircea înfiinţează la mănăstirea Plumbuita prima tipografie cunoscută din Bucureşti.

În septembrie 1593 Mihai Viteazul devine domn al Ţării Româneşti iar în 1594 începe lupta antiotomană. La 15 august 1595 Capitala este ocupată de turci; Sinan Paşa întăreşte oraşul săpînd un şanţ lat de circa 6 metri şi tot atât de adânc şi întărituri la marginea şanţului din două rânduri de trunchiuri de copaci îngropaţi care aveau spaţiul dintre ei umplut cu pământ. Bisericile au devenit Moschei. La retragerea turcilor din Bucureşti, în octombrie 1595, Sinan Paşa a prădat şi a incendiat oraşul.

Perioada prefanariotă

Noul domnitor, Radu Şerban, preferă Târgovişte ca cetate de scaun dar nu neglijează Bucureştiul şi construieşte în 1631 podul Şerban-Vodă, amenajează heleşteul Şerban-Vodă (astăzi parcul Carol). Radu Mihnea ridică mănăstirea Radu-Vodă care deţinea câteva mahalale şi în jurul căreia se grupează câteva prăvălii. Locuitorii mahalalelor sunt scutiţi de dări cu condiţia ca aceştia să lucreze numai pentru mănăstire. În timpul domniei lui Matei Basarab, Bucureştiul se bucură de prosperitate; se reface Curtea domnească cu mult bun gust, se ridică mănăstirea Târnov în locul unei biserici din lemn, se ridică Biserica Catolică din Bucureşti. Începând cu 1640, domnitorul mută capitala înapoi la Târgovişte.
Pentru Bucureşti urmează o perioadă neagră: oraşul este devastat în urma răscoalei seimenilor din 1655 şi a incendiului din 1658. Un an mai târziu este prădat de tătari iar în 1660 în urma unei secete care a durat doi ani, o foamete cumplită se abate asupra ţării.

Bucureştiul devine Capitala Ţării Româneşti în 1659  în timpul domniei lui Gheorghe Ghica şi începe o perioadă de refacere şi de dezvoltare. Apar marile hanuri, se ridică biserici, atelierele meşteşugarilor se grupează pe uliţe separate: Şelari, Covaci, Gabroveni, Lipscani, Băcani etc. În 1679 este menţionată funcţionarea unei fabrici de postav. În acelaşi an, domnitorul Şerban Cantacuzino întemeiază prima şcoală românească, Şcoala domnească de la mănăstirea Sf.Sava din Bucureşti şi începe ridicarea mănăstirii Cotroceni în vestul capitalei.

În timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu în 1689, austriecii intră în Bucureşti şi, vorbind despre această perioadă, cronicarul Radu Popescu spune „însă răutăţi ce s-au făcut într-o lună, ce au şezut, limbă nu poate să spuie: bătăi, cazne, legături; egumenii şi unii boiari legaţi cu ştreanguri de gât, pentru făină şi orz, şi carne şi altele ca acestea nenumărate” [10]. În 1692 voievodul porunceşte construirea unui drum, Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei de astăzi), care să lege curtea cu moşia de la Mogoşoaia. Spătarul Mihai Cantacuzino, fratele domnului Şerban Cantacuzino, a fondat Spitalul Colţea în 1695, a început construirea bisericii Colţea iar în 1699, în nord-estul oraşului ridică Biserica Fundenii Doamnei.

Perioada fanariotă

În veacul fanariot, în întreg secolul al XVIII-lea, viaţa Capitalei se află sub o puternică influenţa orientală: costumele boierilor şi ale dregătorilor, protocolul, mâncărurile, băuturile, termenii turceşti sau turco-greceşti (caldarîm, palat, papuci, ciorbă, musaca, peruzea, pafta, filigran, cataif, şerbet). În 1716 sunt fixate pentru prima dată coordonatele Bucureştiului – 44°22' latitudine nordică şi 23°48' longitudine estică – de către Hrisant Nottara, viitorul patriarh al Ierusalimului.
Din iniţiativa domnitorului Nicolae Mavrocordat începe ridicarea mănăstirii Văcăreşti, ansamblu arhitectonic în stil brâncovenesc, descrisă drept cel mai mare complex arhitectonic mânăstiresc din secolul al XVIII-lea din sud-estul Europei[11] (dărâmată în ultimii ani ai dictaturii comuniste). Se construiesc alte mari biserici şi aşezăminte ale Bucureştiului: Biserica Creţulescu, Biserica Stavropoleos, aşezămîntul „Domniţa Bălaşa” care cuprindea o biserică, o şcoală şi un azil. „Uliţa cea Mare” devine Lipscani. În 1742 se ridică biserica Bucur în spatele mănăstirii Radu Vodă; mai târziu s-a considerat că ar fi fost ridicată chiar de ciobanul Bucur în secolul al XIV-lea, dar în realitate era un paraclis al mănăstirii Radu Vodă, astăzi declarat monument istoric.

Războaiele ruso-turce

În timpul războiului ruso-turc din 1768-1774, Bucureştiul este ocupat de trupele imperiului rus de două ori. Prima perioadă de ocupaţie şi administraţie militară rusă începe în 1769 când domnitorul Grigore III Ghica este îndepărtat şi durează până în primăvara anului 1770. La Arhiva Centrală de Stat miliatro-istorică din Moscova s-a descoperit un plan al Bucureştiului desenat de ofiţerii ruşi în anul 1770 [13]. Conform planului, limita Bucureştiului era dată de actualele străzi Mihai Bravu, Ştefan cel Mare, Plevnei, Elefterie, Dealul Spirei, Filaret, Dealul Piscului, Dudeşti. A doua ocupaţie a ruşilor are loc în noiembrie 1770 şi se întinde pe o perioadă de cinci ani.


Sfârşitul secolului al XVIII-lea

În timpul domnitorului Alexandru Ipsilanti apar cişmelele publice, se iniţiază măsuri şi reforme în domeniul fiscal, judecătoresc şi social, se ridică mănăstirea Chiajna în vestul oraşului, se încearcă o sistematizare a Dâmboviţei pentru evitarea inundaţiilor, se înfiinţează „Epitropia obştilor”, organ administrativ care se ocupă cu probleme edilitare, se organizează un orfelinat numit orfanotrofion. În martie 1775 începe construirea în Dealul Spiriei a unei noi curţi domneşti, Curtea Nouă. În 1776 domnitorul hotărăşte graniţele Bucureştiului, dând dispoziţie să se pună la marginea oraşului hotare şi cruci dincolo de care „a se întinde nimeni cu facere de case” şi stabileşte numărul mahalalelor la 67. Pe Podul Şerban Vodă domnitorul construieşte case de primire a paşalelor, emirilor, mumbaşirilor sosiţi în oraş cu diverse misiuni; casele se numesc beilic iar o vreme strada unde s-au construit aceste case se va numi Podul Beilicului.
În 1781 se publică în cartea Geschichte des Transalpinische Daciens un document cartografic al oraşului redactat în jurul anului 1780 de Franz Joseph Sulzer, profesor la curtea domnitorului Alexandru Ipsilanti.

În 1782 se deschid în Capitală primele agenţii diplomatice străine; prima este Rusia urmată în acelaşi an de Austria, în 1785 de Franţa, în 1786 de Prusia şi în 1801 de Anglia.


La 29 octombrie 1789 Bucureştiul este ocupat de trupe austriece (nemţii cu coadă cum erau numiţi din cauza perucilor). Perioada de administraţie militară austriacă va dura până la 24 iulie 1791.

Istorie modernă

După ce la începutul lunii martie Tudor Vladimirescu trimite către bucureşteni mai multe proclamaţii prin care le cerea să se solidarizeze cu mişcarea sa [14], la 21 martie 1821 intră în Bucureşti sechestrând o parte din boieri în casa lui Dinicu Golescu, Belvedere, şi domnind aproape ca un domn.

Pe 17 mai 1821, la două zile după ce Tudor Vladimirescu şi armata sa, „Adunarea norodului”, părăsesc oraşul, Capitala este ocupată de turcii veniţi să potolească Revoluţia. Începe o perioadă de ocupaţie turcească terminată în iunie 1822, perioadă în care în oraş se comit execuţii, se ard case.

Grigore al IV-lea Ghica (1822-1828), primul domnitor pământean din Ţara Românească după epoca fanariotă a iniţiat o serie de lucrări edilitar-urbanistice: pavarea cu piatră a celor patru drumuri principale ale oraşului (Podul Târgului de Afară, Podul Mogoşoaiei, Podul Calicilor şi Podul Şerban Vodă), construirea de palate, biserici, cazărmi etc. În 1824, în Bucureşti sunt menţionate în documente 1.515 prăvălii din care 255 erau „de frunte”, 489 „de mijloc” şi 771 „de coadă” .

Domnitorul Ghica este înlăturat iar la 16 mai 1828 trupe ruseşti conduse de generalul Roth intră în Capitală; potrivit Tratatului de la Adrianopol, principatele dunărene rămân drept gaj sub ocupaţie şi administraţie rusească până la achitarea despăgubirilor de război de către Imperiul Otoman [19]. În timpul administraţiei ruseşti condusă de generalul Pavel Kiseleff intră în vigoare Regulamentul Organic. Având reşedinţa la Bucureşti, Kiseleff se implică în viaţa oraşului: impune carantina în oraş pentru stoparea ciumei şi a holerei, măreşte numărul de medici, numeşte o „Comisie într-adins pentru înfrumuseţarea şi îndreptarea Poliţiei”, elaborează „Regulamentul de înfrumuseţare a oraşului”. În 1841 în timpul domniei lui Alexandru Dimitrie Ghica i se acordă cetăţenia muntenească iar în 1844, de ziua generalului, Şoseaua din Bucureşti, a doua stradă ca importanţă după Podul Mogoşoaiei, a fost denumită Şoseaua Kiselef, nume neschimbat de peste 160 de ani.

În 1834 s-a introdus nomenclatura oficială a străzilor Capitalei, străzile se lărgesc, sunt pavate şi dotate cu canalizare. În această perioadă, au fost construite palatele Ghica, Sutu, Ştirbei şi au fost înfiinţate: Eforia Spitalelor (1831), Arhivele Statului (1831), „Societatea Filarmonica” (1833), „Societatea literară” (1836), „Societatea d-agricultură a Rumâniei” sub conducerea lui Mihail Ghica (1836), Imprimeria statului (1839), se deschide la Colegiul Sf. Sava prima expoziţie de artă din ţară (1836) [22], a apărut primul „Muzeu de istorie naţională şi antichităţi“ (1834), se organizează biblioteci publice (1836), s-au dat în folosinţă spitalele Brâncovenesc (1838), Filantropia (1839), prima maternitate din Bucureşti numită „Spitalul de naşteri”’ (1839).
Oraşul este afectat de dezastre naturale şi epidemii care aduc mari pagube. În 1829 apare primul ziar din Ţara Românească, „Curierul românesc” sub directoratul lui I.H. Rădulescu. Apar ziarele: „România” (1836), „Universul” (1837), „Magazin Istoric pentru Dacia” (1845), „Bukarester Deutsche Zeitung” (1845); încep să se tipărească cărţi pentru şcoli.
Într-o carte apărută în 1839 „Coup D’oeil sur la Valachie et la Moldavie”, Raoul Perrin spune despre Bucureşti că avea 1.500 de străzi pline cu câini şi 130.000 de locuitori [23]. Sunt înfiinţate pieţe noi: piaţa Suţu (1840), piaţa Amzei (1841), piaţa Sf. Vineri (1841), piaţa de pe maidanul Dudescului, piaţa de pe podul Caliţei, piaţa de pe maidanul Dulapului (1845). Se amenajează grădina Cişmigiu şi începe ridicarea Teatrului Naţional. Capitala este afectată de marele incendiu din 1847 în timpul căruia mor 15 oameni şi aproape 2000 de clădiri sunt distruse.

În secolul al XIX-lea, influenţa orientală este echilibrată de manifestarea influenţei occidentale: în îmbrăcăminte, limbă, instituţii, mentalitate.

Revoluţia de la 1848

Revoluţia a reprezentat un moment de referinţă pentru istoria oraşului. Aici îşi desfăşura activitatea încă din 1843 societatea secretă „Frăţia”, aveau loc întâlniri secrete ale revoluţionarilor în casa lui C.A. Rosetti. Bucureştenii ieşiţi pe străzi îl determină pe domnitorul Gheorghe Bibescu să abdice şi să părăsească Capitala. La 15 iunie, pe Câmpia Filaretului (numită apoi Câmpia Libertăţii), circa 30.000 de oameni asistă la depunerea jurământului guvernului provizoriu, Bucureştiul devenind sediul Guvernului Revoluţionar. La 13 septembrie pompierii şi alte trupe se opun forţelor turceşti în lupta din Dealul Spirii [25] dar Revoluţia este înfrântă, trupele turceşti ocupă oraşul. În octombrie îşi fac intrarea în Bucureşti şi circa 7000 de militari ruşi. Începe o perioadă de dublă ocupaţie, rusească şi turcească care va dura până în aprilie 1851.

Perioada 1851-1859

În Capitală se înfiinţează cimitire noi: Bellu, Sf. Vineri şi Ghencea, se construieşte Hipodromul de la Şosea (1851), se înfiinţează Conservatorul de muzică (1851), se organizează prima galerie de pictură din Bucureşti unde pictori români ca Theodor Aman, Gheorghe Tattarescu, P. Valstein etc expun aproximativ 80 de lucrări.

În 1853 este înfiinţată moara lui Assan, cea mai modernă moară din ţară [27] dotată cu o maşină cu aburi, valţuri şi site; moara va fi demontată de turci şi transportată la Istanbul în 1918, în timpul ocupării Capitalei.

Pentru Bucureşti începe o perioadă a ocupaţiilor străine: ocupaţie militară rusă din vara anului 1853 până în iulie 1854, ocupaţie turcească din iulie 1854 până în august 1854 şi ocupaţie austriacă din 1854 până în 1856.

Medicul militar american James Oscar Noyes scrie într-o carte despre Bucureşti după o vizită din 1854 „Niciodată n-am văzut luxul şi lipsa, frumuseţea şi urâtul, mândria şi sărăcia puse într-un aşa de izbitor contrast. Aici se arată un gen schimonosit de civilizaţie, cum se întâmplă întotdeauna într-o societate în care libertatea şi robia stau alături una de alta.” Medicul militar german Wilhelm Derblich după ce critică şi ironizează unele aspecte ale oraşului menţionează despre Grădina Cişmigiu „este locul vesel de adunare al tuturor plimbărilor […] şi singurul loc unde se uită că te găseşti în Muntenia, ci te crezi transportat aievea într-un elegant loc de distracţie al unui stat civilizat.”

În mai 1857 în Bucureşti se introduce iluminatul public cu petrol lampant devenind astfel primul oraş din lume care a folosit lămpi cu petrol la iluminatul străzilor.[28] De la primele 28 lămpi instalate la sfârşitul anului 1856 s-a ajuns la 1106 lămpi în 1860 şi 1800 lămpi în 1862.

Capitală a Principatelor Unite
Articol principal Principatele Unite
La 24 ianuarie 1859, în urma dublei alegeri ca domnitor a lui Alexandru Ioan Cuza se realizează de fapt unirea Principatelor.

Noul domnitor este întîmpinat cu entuziasm la 29 ianuarie 1859 de bucureşteni. La sfârşitulul anului 1859, Mihail Kogălniceanu susţine ideea ca Bucureşti să devină capitală a Principatelor motivând prin faptul că ţările europene şi Turcia considerau Bucureştiul drept capitală, aici erau reşedinţele consulatelor străine, începuse deja transportarea arhivelor cancelariilor de la Iaşi către Bucureşti, spunând printre altele:
Oraşul Bucuresci este de seculi făcut pentru ca să fie Capitala României. Aproape de arterul principal al comerciului, al bogăţiilor Principatelor Unite, Dunărea, pe drumul cel mare al Occidentului către Orient, cu o populaţiune numeroasă, compactă şi eminament românească, Bucurescii este apoi singurul oraş care are elementul cel mai puternic al unei ţării, clasa sau starea de mijloc. Nicăierea, în nici un oraş al României nu există un centru de lumini mai mari, un popul cu aspiraţiuni mai naţionale şi mai liberale, un spirit public mai neatârnat. Nicăieri opiniunea publică n-a putut a se dezvolta şi domni mai mult decât în Bucuresci.

Notele călătorilor străini în Bucureştiul acestei perioade îl descriu drept un oraş al contrastelor  „arată când ca un sat, când ca o capitală.
La 24 ianuarie 1862 se deschide primul parlament al României iar Bucureşti este proclamată capitala ţării.

Noul statut de capitală a României a adus oraşului Bucureşti un ritm rapid de dezvoltare sub toate aspectele: străzile din oraş se pavează cu granit, piatră cioplită şi piatră de râu, se construiesc trotuare pietonale pe străzile principale, se amenajează grădina botanică, se înfiinţează gimnaziile Lazăr şi Matei Basarab, Universitatea din Bucureşti, Şcoala de Bele-Arte, se amenajează noi pieţe şi grădini publice, se construieşte prima linie de cale ferată dintre Bucureşti şi Giurgiu, se pune piatra de temelie a Azilului Elena Doamna pentru fete orfane.
Se înfiinţează noi societăţi: Societatea Română de Ştiinţe (1862), Societatea română de arme, gimnastică şi dare la semn (17 mai 1862) – prima asociaţie sportivă din România, Direcţia Centrală a Poştelor (4 august 1862), Societatea pentru învăţătura poporului român (1866), Societatea Literară Română (13 aprilie 1866) – care devine din august 1867, Societatea Academică Română, iar din martie 1879 Academia Română, Societatea de ştiinţe fizico-naturale (1868), Filarmonica Română (11 mai 1868) - astăzi Filarmonica „George Enescu“- care îşi susţine concertul inaugural la 27 decembrie 1868, Societatea de geografie (27 iunie 1875), Societatea Naţională de Cruce Roşie a României (16 iunie 1876) etc.

Numărul de locuitori creşte de la 65.000 în 1831 [31] la 121.734 în 1860.

La începutul anului 1866, domnitorul Cuza este răsturnat de o coaliţie formată din liberali şi conservatori. Bucureştenii, în număr de 30.000 [32] îl întâmpină pe prinţul Carol de Hohenzollern la Băneasa, unde primarul Capitalei, Dumitru Brătianu, îi oferă cheile oraşului.


Capitală a Vechiului Regat

În timpul domniei monarhului Carol I în calitate de rege (1881–1914), Bucureştii au traversat o evoluţie spectaculoasă, căpătând o înfăţişare tot mai apropiată de cea a capitalelor din Europa apuseană, motiv pentru care oraşul ajunge să fie supranumit „micul Paris”. De altfel, legătura cu oraşul francez este mai profundă: el a servit ca model pentru cele mai multe lucrări publice efectuate în Bucureştii acestei perioade.

În afara unui număr mic de construcţii ridicate anterior, stratul arhitectonic cel mai vechi al Bucureştiului actual datează din perioada Regatului Vechi – este vorba de numeroase clădiri aparţinând unor români şcoliţi în Occident sau unor arhitecţi străini aduşi la Bucureşti (francezi, italieni ş.a.m.d.), în majoritate construite în stiluri apusene. O excepţie semnificativă o constituie opera lui Ion Mincu, părintele arhitecturii autohtone; stilul său – ce îmbină elemente occidentale cu trăsături specific româneşti desprinse din arhitectura vernaculară sau din stilul brâncovenesc – stă la baza arhitecturii neoromâneşti.


Un moment semnificativ pentru Bucureştii Vechiului Regat a fost anul 1906. La aniversarea a patru decenii de domnie a suveranului României s-a inaugurat parcul Carol I. Tot atunci s-a desfăşurat un concurs pentru stabilirea planului de sistematizare a capitalei. Proiectul câştigător, ce avea să fie executat până în 1962, a propus străpungerea de noi artere pe un model radio-inelar raportat la centrul oraşului. Astfel, s-au proiectat străzi care să ducă din centru spre periferie în toate direcţiile şi străzi care să conecteze cartierele aflate la distanţe aproximativ egale de centru. Această organizare avea să rezolve problema traficului în capitală.

Bucureştiul interbelic

În perioada interbelică, Bucureştiul cunoaşte ultima sa epocă de înflorire administrativă şi culturală, caracterizată printr-o coerenţă a organizării şi o înaltă calitate a soluţiilor edilitare, care nu au mai fost întrunite până în prezent. Sistematizarea oraşului continuă după planurile din ultimii ani de domnie a regelui Carol I. Transportul public se modernizează, în anii 1930 apărând tramvaiele electrice şi primele autobuze. Se construieşte intens, în special în centrul oraşului. Stilurile abordate de arhitecţi sunt variate – în ciuda pregătirii multora dintre ei în şcolile de specialitate franceze, ei se opun viziunii conservatoare promovate în cadrul acestora, în schimb propunând prin proiectele lor o lectură originală a armoniei arhitecturale clasice, ce este tratată în cheie modernistă de tip occidental (Bauhaus) sau în cheia istoristă specifică a arhitecturii neobrâncoveşti, în direcţia deschisă de Ion Mincu. Oraşul se extinde către periferii, ajungând la o suprafaţă întrucâtva comparabilă cu cea actuală; rămâne nerezolvată problema mahalalelor mărginaşe, lipsite de utilităţi de bază şi fiind constituite din clădiri precare, de o înfăţişare rurală adeseori sărăcăcioasă.

Viaţa cultural-socială a Bucureştiului ajunge la un nivel fără precedent, confirmând porecla de „mic Paris” (sau „Paris al Balcanilor”, deşi improprie din punct de vedere geografic). Accesul la cultură al bucureştenilor, deşi centralizat într-un perimetru restrâns din suprafaţa oraşului, însumează spectacole de teatru şi muzicale, proiecţii cinematografice, o ofertă bogată a editurilor şi a bibliotecilor, toate acestea într-o atmosferă amintind pe cât posibil de modelele din apusul european. De asemenea, se construieşte noţiunea de lux, într-o măsură comparabil cu cel occidental. Educaţia înregistrează progrese, iar atmosfera publică este una bine manierată, cultivată; pe de altă parte, problema analfabetismului nu este încă rezolvată.


La începutul anilor 1940, Bucureştiul trece prin două momente dificile: cutremurul din 1940 şi bombardamentele aliaţilor (Regatul Unit, Statele Unite ale Americii) din 1944. Din cauza numeroaselor pierderi umane suferite la cutremur (de exemplu, la blocul Carlton, aflat pe actualul bulevard Nicolae Bălcescu), pe viitor se va pune problema echipării antiseismice a clădirilor înalte. Clădirile distruse în 1944 (vechiul Teatru Naţional de pe Calea Victoriei, corpul Universităţii de pe bulevardul Regina Elisabeta ş.a.) vor determina prima modelare a oraşului după 1944.

Perioada comunistă

În intervalul dintre sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial şi Revoluţia Română din 1989, conducerea politică a României a aparţinut unui regim comunist impus de Uniunea Sovietică după 23 august 1944. Desfiinţarea instituţiei monarhice (1947) şi aplicarea unei ideologii opuse ca orientare politică sub controlul unei cenzuri politice opresive au generat o criză asupra României ale cărei efecte nu au fost depăşite până în prezent. Situaţia oraşului Bucureşti, prosperă şi întrucâtva stabilă în anii 1950–1960 în ciuda reeducării forţate a populaţiei în spirit stalinist, intră pe o pantă descendentă – ce antrenează toate aspectele vieţii urbane – începând cu anii 1970 şi culminând cu ultimii ani ai deceniului următor.

Perioada 1944–1965

În prima parte a regimului comunist prioritară a fost impunerea ideologiei dictate de şeful de stat al Uniunii Sovietice, Iosif V. Stalin, atât asupra populaţiei prin educaţie şi propagandă, cât şi asupra instituţiilor statului, complet remodelate la sfârşitul anilor 1940. Consecinţele imediate asupra Bucureştiului s-au reflectat prin decimarea intelectualimii anticomuniste influente politic sau cultural în timpul perioadei interbelice şi prin reorganizarea proprietăţilor şi societăţilor aparţinând de capitală – primele fiind naţionalizate, cele din urmă închise ori complet reformate. Teroarea provocată de măsurile dure luate împotriva opozanţilor noului regim şi entuziasmul ostentativ al procomuniştilor au creat în Bucureşti şi în alte oraşe o atmosferă contradictorie.

Propaganda comunistă a făcut eforturi consistente pentru defăimarea monarhiei, în pofida enormei simpatii a populaţiei faţă de aceasta. Una din strategiile folosite pentru acuzarea conducerii anterioare şi autopromovare consta în falsificarea istoriei în sensul îngroşării neajunsurilor vieţii urbane, în special din capitală (dezechilibrul socio-cultural şi urbanistic dintre centrul oraşului şi periferie, „înapoierea” dată de o economie agrară cu o industrie nepronunţată, analfabetismul ş.a.), urmată de oferirea exemplului propriu prin rezolvarea acestor probleme, pretinse a fi foarte grave. În fapt, soluţiile aduse – la prima vedere spectaculoase şi salutare – şi-au dovedit începând din anii 1970 gravele efecte secundare, nedepăşite până astăzi. Astfel, populaţia urbană a fost sporită în mod artificial prin orăşenizarea ţăranilor din localităţile limitrofe; noua populaţie a primit locuri de muncă în unităţi industriale recent date în folosinţă; rapida epuizare a locuinţelor disponibile a ridicat problema construirii unor noi cartiere. De altfel, întregul lanţ avea ca sursă de inspiraţie soluţiile socio-economice practicate în Uniunea Sovietică.

Din punctul de vedere al demersurilor amintite, date fiind şi strădaniile conducerii comuniste de a evita centralizarea, până în anii 1970 Bucureştiul nu se bucură de un regim special, fiind dezvoltat în paralel cu celelalte mari oraşe ale ţării. Descentralizarea are loc şi în interiorul oraşului: sectoarele sunt înlocuite de raioane (cum sunt denumite şi vechile judeţe), iar cartierele sunt structurate după modelul cvartalului şi al microraionului de sorginte sovietică, fiind descrise de literatura propagandistică drept „micro-oraşe”. Concret, toate cartierele erau prevăzute cu numeroase blocuri de locuinţe, spaţii verzi, piaţete, clădiri ţinând de serviciile publice, de educaţie (şcoli elementare, medii şi tehnice) şi de cultură (teatre, cinematografe ş.a.), mari magazine; în cazul cartierelor de la periferie, numite „muncitoreşti”, acestora li se adăugau fabricile, în majoritate specializate pe articole de industrie grea. Totuşi Bucureştiul se remarcă ca abordare urbanistică prin interesul pentru racordarea noului la vechi: demolările sunt rare, se caută armonizarea noilor construcţii cu cele antebelice (dimpotrivă, imobilele interbelice sunt intenţionat flancate de construcţiile noi), se continuă planul de sistematizare din 1906.

Stilul arhitectural al acestei perioade este tributar celui realist-socialist practicat în Uniunea Sovietică mai mult în plan ideologic. Se doreşte renunţare de către arhitecţi la tendinţele moderniste corespunzând modelelor occidentale „decadente” şi „lipsite de fantezie” corespunzătoare regimului anterior, în schimb indicându-se ca surse de inspiraţie arhitectura vernaculară românească şi, într-o măsură, estetica clasicismului (acesta din urmă se reflectă mai ales în aspectul edificiilor culturale – de pildă, teatrele de vară, Teatrul de operă şi balet –, mai rar vizând clădirile de locuinţe, cum este cazul câtorva ansambluri din cartierele Drumul Sării şi Cotroceni). Dacă imobilele ridicate până la sfârşitul anilor 1950 dovedesc competenţa arhitecţilor şi sunt armonioase în plan vizual, o plenară a Uniunii Arhitecţilor din 1959 dispune ca proiectele viitoare să fie mai puţin costisitoare prin reducerea cheltuielilor umane şi materiale la strictul necesar. În consecinţă, au de suferit calitatea şi aspectul noilor construcţii.

În timp ce cartierele ridicate în anii 1950 (Floreasca, Giuleşti, Vatra Luminoasă ş.a.m.d.) sunt constituite în cea mai mare parte din clădiri cu puţine caturi (trei sau patru), în 1959–1960 începe construirea primelor blocuri turn (cu cel puţin douăsprezece etaje) şi tot atunci încep să se construiască clădiri de locuinţe cu opt etaje (în zone precum Piaţa Palatului şi Calea Griviţei).

Printre clădirile mai importante construite în această perioadă se numără (anii indicaţi sunt cei ai inaugurării):

1946 – Teatrul muncitoresc „C.F.R.”
1951 – Teatrul de vară din Parcul Herăstrău
1952 – clădirea Clubului Dinamo
1953 (an bogat în realizări arhitecturale, fapt datorat organizării la Bucureşti a celei de a patra ediţii a Festivalului Mondial al Tineretului şi Studenţilor) – Teatrul de operă şi balet, Stadionul 23 August, Teatrul de vară din Parcul 23 August şi Teatrul de vară „Nicolae Bălcescu”
1955 – corpurile noi ale Institutului de ştiinţe economice, noul palat al Băncii Naţionale
1957 – Casa Scânteii
1961 – Circul de Stat

1962 – Pavilionul central de expoziţii al economiei naţionale

Revoluţia română din 1989

În ultimele zile ale anului 1989, bucureştenii preiau iniţiativa timişorenilor de a ieşi în stradă pentru căderea comunismului; manifestaţiile şi luptele desfăşurate în capitală între 21 şi 24 decembrie hotărăsc victoria asupra regimului şi proclamarea unei noi conduceri politice.


În afara pierderilor de vieţi omeneşti şi a numărului mare de răniţi, în zilele Revoluţiei au fost avariate numeroase clădiri din Bucureşti: în multe faţade s-au tras focuri de armă, dar, mai important, în seara de 22 decembrie Muzeul Naţional de Artă al României şi Biblioteca Centrală Universitară din Piaţa Comitetului Central (astăzi, Piaţa Revoluţiei) au fost incendiate, producându-se pagube însemnate (opere de artă, documente unicat).

Sursa : https://ro.wikipedia.org/wiki/Istoria_Bucure%C8%99tiului