sâmbătă, 22 octombrie 2016

Un destin pentru secolul XX – Ligia Minovici


„…eram considerată cu foarte mult curaj şi foarte multă îndrăzneală. Adică cine m-a apucat pe vremuri, aşa mă ştie.”

Viaţa unui oraş poate fi comprimată temporal în viaţa unui om. Confesiunile sale sunt pe de o parte, imagini ale unei lumi pe cale să apună iar pe de altă parte, o recuperare care se doreşte valorizată de memoria colectivă a tinerelor generaţii.
Mărturisirile Ligiei Minovici (1911-2004) ne va ajuta să privim istoria într-o oglindă aflată între timpuri, precum un balans perpetuu între un trecut încă resimţit în subconştient şi un viitor care prinde contur în oglindirile prezentului. Ligia Minovici a fost mereu prezentă în destinul ei, nu l-a lăsat niciodată să plutească în derivă, şi-a păstrat optimismul şi încrederea în viitor, indiferent de neajunsurile unui destin prins în faliile unor succesive cataclisme sociale. Interviul a fost realizat între 1998-2000 iar textul care urmează reprezintă o sintetizare a temelor discutate.

Primul contact cu Bucureştii

Primul meu contact cu Bucureştii a fost când eram în liceu deşi nici nu ieşeam prea mult în oraş, părinţii nu-mi dădeau voie…primul contact…, mergeam la şcoală…, am învăţat la institut, un pension pompilian care nu mai există acuma… nu-mi dădeam seama ce însemna atunci Bucureştii, dar mai târziu când am ajuns în clasele VII-VIII şi mai umblam şi singură dar altfel niciodată nu mergeam neînsoţită, pentru că nu-mi dădeau voie părinţii…
Contactul adevărat l-am avut în momentul când am intrat la facultate, atunci aveam oarecare libertate, însă nu aveam timp atunci pentru că urmam şi facultatea de litere şi facultatea de drept şi pe atunci nu era prezenţa obligatorie totuşi mă interesa să fiu prezentă în limita posibilităţilor. Am avut ca profesor pe Jacques Trouelle la franceză, pe Perieţeanu, mai apoi la istoria artei pe Oprescu… care era contra fetelor şi spunea „Fetele la bucătărie şi la cratiţă”, aşa că eram destul de timorată de el. Era un profesor foarte, foarte bun. La Drept, nu era frecvenţa obligatorie însă parcă mă duceam mai des la drept decât la litere. Apoi după ce mi-am luat licenţa, am făcut doctoratul la drept, atunci iarăşi bibliotecă, mereu, notiţe, examene…
Examenul să dădea la toate materiile într-o singură zi…, întrai cum vroiai… în sala asta Procedură Penală, aici Civilă… în aceeaşi dimineaţă. Trebuia să te concentrezi. Apoi am început cu avocatura. Atunci, e adevărat că erau atâtea judecătorii în tot Bucureştiul şi procesele le aveam când la ocolul 6, când la 4, când la 3…, cunoşteam toate cartierele, toate autobuzele, toate tramvaiele, sigur că am cunoscut Bucureştiul.
Pot să spun că în acea vreme mi se părea Bucureştiul… prin 1938 am început să profesez avocatura, dar apoape că n-am simţit că este război… Chiar îmi aduc aminte că a venit aici la muzeu (Muzeul de Artă Veche Apuseană ing.Dumitru Minovici) dl.Gogu Georgescu… el a invitat un pianist din Germania, care se numea Wilhelm Kempf el ne-a povestit despre Kempf că avea 6 copii în Germania unde era o criză generală, cozi peste cozi… .
Georgescu l-a dus să facă nişte cumpărături şi acesta când a intrat şi a văzut că are la dispoziţie parizer, şuncă, tot ce vrei, i-au dat lacrimile… “Cum se poate să cumperi oricât, oricum şi orice cantitate?” – a spus el. Aşa de îngrozit era… acolo mânca aproape numai macaroane. Aici, bărbatul meu a făcut o recepţie ca să strângă bani pentru vioara, pe care trebuia s-o cumpere Voicu(tatăl lui Mădălin Voicu n.m.), care nu avea bani, atunci era debutant. Cu acest prilej, a invitat rude, prieteni, ca să contribuie fiecare, şi l-a invitat şi pe Gogu Georgescu cu Kempf pe vremea aceea era un pian aici şi după ce a avut un bufet – pe vremea aceea se putea face uşor, nu era mare filosofie – când a intrat femeia de casă cu nişte cataifuri, Kempf a înnebunit, s-a aşezat la pian – credeam că nu se mai scoală – şi a cântat… înnebuneşte. Aşa m-a impresionat de mult şi lipsa aceea, nu ştiam că până la urmă o să gustăm şi noi din aceste lipsuri. Dar atunci spuneam “cum, chiar acolo nu se găseşte asta şi asta?” Chiar nu-mi venea să cred.
Pe urmă când au venit comuniştii şi au început cartelele, sigur că făceam destule cozi tocmai pentru că aveam drumuri la tribunal… treceam astfel prin Piaţa Mare(Piața Unirii n.m.)… aveam şi destui clienţi acolo… aveam pe un măcelar care l-am scăpat o dată de un proces, în sfârşit, aşa era drept, trebuia să fie achitat. Piaţa era plină de zarzavaturi, era uşor să cumperi şi să ştiţi că preţurile erau destul de accesibile pe vremea aceea, chiar trufandalele când începeau… .
Atunci Bucureştii l-am văzut destul de mult – ce mă atrăgea pe mine cel mai mult era tot partea de nord, mi se părea mai frumos, mai civilizat, îmi plăcea vegetaţia iar toamna era superb… Vreau să vă spun că în Bucureşti, ceea ce m-a frapat pe mine era că nu vedeam destule flori şi destulă verdeaţă, în epoca aceea…

După război totul era trist

După război…, era totul trist. Am făcut o comparaţie între cum a fost înainte de război şi cum a fost după… oamenii… mai întâi că fuseseră expropriaţi, li se luaseră din case, li se băgaseră chiriaşi, câte 10 într-o casă. Cine să se ocupe de grădină, căci era ceartă între ei… Era o mare diferenţă. Bucureştiul după venirea ruşilor, o diferenţă colosală. Ce era înainte şi cum era apoi. Şi din punct de vedere al comportamentului oamenilor, atunci vedeai mai bine, când stăteai la coadă… reflecţiile care le făceau, întrebările care le puneau, adică un nivel aşa scăzut din toate punctele de vedere… lucruri care mă întristau….
Transformările cele mai importante s-au făcut după 1947, 1948… întâi şi întâi lipsuri materiale, lucruri din ce în ce mai scumpe care se găseau tot mai greu. Apoi o frică grozavă de denunţuri, care nu dezvăluiau lucruri adevărate ci lucruri inventate sau răzbunări, interese… . Frica asta care exista, pentru mine la tribunal cel puţin, natural că trebuia întotdeauna să-ţi măsori cuvintele… chiar aşa dintr-o nimica se făcea caz şi evident că nu-mi plăcea să pledez în procese politice. În sfârşit, aveam multe cunoştinţe care apelau la mine pentru familie. Era vestitul Adrian Dumitru, de o rea credinţă totală şi răutăcios. Era un coşmar toată viaţa asta la tribunal. Totuşi mie mi-a plăcut mai mult decât muzeografia.


Despre viaţa de avocat

La finalul anilor ’40 eram avocat la Ministerul Comunicaţiilor şi pe urmă am trecut la pledanţi. Era o tristeţe teribilă. Oameni scoşi din case, nici un contact cu străinătatea… În acea vreme trebuia ca femeie să port basma pe cap. În acea perioadă mergeam cu o pălărie obişnuită, nu una cu pene sau mai ştiu eu cu ce. Am fost chemată la cadre şi mi s-a spus: “tovarăşă, să nu mai veniţi cu pălărie, vedeţi că tovarăşele toate vin cu basma!” Păi, cu basmaua peste urechi nu mai aud nimic – am spus eu. În sfârşit am rezolvat, am luat un basc – venise moda lor – să vedeţi ce stupiditate! Să nu poţi purta o pălărie obişnuită! Nu se preocupau de altceva decât de lucruri mărunte şi simţeam tot mai mult cum intram în situaţii fără ieşire. Şi la tinereţea aceea pe care o aveam, nu mai speram să se schimbe ceva. Au fost atâţia care s-au chinuit, au fost omorâţi în închisoare, cum se purtau cu ei… găsesc că a fost lucrul cel mai îngrozitor, pe chestia antisovietică.
Să vedeţi procesele astea se dădeau pe nimica toată, săracii de ei când îi aducea la proces, de 12, 13, 14 ani, …vai de ei cum au ieşit, nici unul nu a mai fost om. Acum, deşi sunt lipsuri de tot felul, cel puţin libertatea s-a câştigat… poate că se vor îndrepta lucrurile şi financiar. Este poziţia asta a noastră geografică care e groaznică.

Trecerea la normele sovietice

La sfârşitul anilor 40, în avocatură erau doar 10% membri de partid. Nu m-a obligat nimeni să intru în partid. La un moment dat, mi-a spus Bălăceanu care era pe atunci preşedintele Consiliului de Avocaţi: “Vreau să intraţi în Consiliul de Avocaţi”. Eu i-am spus: “Domnule preşedinte, sunt foarte onorată dar eu locuiesc foarte departe şi vreau să stau şi cu bărbatul meu. Deja procesele se termină la 12 noaptea….” M-a pus totuşi şefa unei grupe şi am dat examen pentru asta, după normele sovietice…. Era la acea şcoală un avocat
foarte bun, evreu, pe nume Nachtigal iar eu eram în seria lui. Spunea: „Trebuie să faceţi şcoală pentru că lucrurile s-au mai schimbat faţă de ce a-ţi învăţat dumneavoastră la facultate. Ce a spus marele Lenin? «Învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi»!” Şi atunci unul foarte isteţ a spus: „Da n’a spus: «D’aţi examen, d’aţi examen, d’aţi examen»!” Ne obliga să dăm examen şi erau şi corijenţe! Prima dată, bărbatul meu care îi plăcea să mă tachineze foarte bine mi-a spus: „Dacă nu iei premiul I nu mai vii acasă! Te duci la părinţii tăi!”
Eu studiasem şi am luat premiul. Mi-au dat nişte cărţi sovietice. Atunci am telefonat acasă şi am spus: „Am luat premiul. Pot să vin acasă?!” Soţul mi-a răspuns: „Da, vino!” M-a aşteptat cu o coroniţă în mână şi m-a fotografiat. Ridicol! Ei, şi după asta m-a făcut lector-asistent. Elevii care erau la mine, i-am telefonat pe fiecare, le-am spus: „Te-ai pregătit”? Eu să trântesc aşa pe un coleg, mi se părea aşa ceva grozav. Şi le spuneam «vorbeşte-mi despre cutare…» erau transformări sovietice.
În ultimul an de avocatură au venit cu învăţământ politic. Până atunci nici rusa nu ne-au obligat să o învăţăm, doar învăţământ politic! Din punctul de vedere al libertăţii în avocatură era cu totul altceva.
La orele de învăţământ politic, învăţătorii erau membrii de partid. Dar ştiţi ce făceau? Telefonau în fiecare seară la elevi şi spuneau: „Doamna Minovici dumneavoastră vorbiţi despre cutare”. Şi apoi, la lecţie – veneau să asiste câţiva – întrebau: „Cine vrea să vorbească despre salarizare”? Eu ridic mâna pentru că citisem. Era un fel de basm pe care-l făceam cu toţii. Nu aveai ce să faci.

„Episodul cel mai nenorocit din viaţa mea”

Până acolo au mers încât la un moment dat – eram jurist-consult în cadrul C.F.R., la R.A.T.A., cu sediul pe Academiei. Au venit de la cadre şi au spus: „Dumneavoastră o să fiţi repartizaţi să faceţi nişte şcoli, că sunt prea mulţi avocaţi, să faceţi altă meserie”! Atunci, şeful contenciosului a spus: „Tovarăşa Minovici are mai multe titluri decât noi toţi! Are şi litere, are şi doctorat în drept, de ce să facă o şcoală”?
A trebuit să aleg între a face telegraful, să fiu şofer pe camion R.AT.A. sau normator construcţii-poduri. Eu cu tehnica nu m-am împăcat vreodată dar am ales totuşi normator drumuri-poduri.
Pot să spun că este episodul cel mai nenorocit din viaţa mea. A durat şase luni. Era ca atmosferă groaznic. Şi profesorii şi cu tezele… eu nu mai ştiam nici regula de trei simple…, şi să începi cu nişte probleme complicate şi cu desen tehnic… bineînţeles şi politică. O prietenă a mea m-a întrebat râzând: „Tu ştii ce-i sindicatul”? „Nu ştiu”, i-am spus. Mi-a răspuns „Este cureaua de transmisie între clasa conducătoare şi muncitori”! Mi s-a părut atât de stupid răspunsul că l-am reţinut. Ce să fac la examen – mă întrebam, căci era unul care habar-n’avea. Venea cu câte cinci tratate şi citea din fiecare. Aşa că nu am învăţat nimic. Deşi îmi dădeam seama că trebuie neapărat să ies cu notă mare… tocisem la toate materiile, să iau notă mare ca să rămân în Bucureşti. Când mi-a venit rândul, mi s-a pus întrebarea: „Ce este sindicatul”? Eu am răspuns: „Cureaua de transmisie…” Gata! Mi-a pus notă… i-a fost frică că ştiu mai mult decât el, nu m-a mai întrebat nimic. Chestia este că am ieşit prima, cu o notă peste nouă. Am încercat apoi să vorbesc cu cineva de la şantierul Casei Scânteii dar nu au vrut cadrele. Ştiţi ce au spus cadrele? Că am „relaţii neprincipiale”. Era o formulă care nu ştiu exact la ce se referea. Probabil că aveam „relaţii neprincipiale” cu regimul. Pe urmă am reintrat în avocatură datorită lui Petru Groza. El venea foarte des pe la muzeu; pleca la ora 6 dimineaţa de acasă şi mergea pe jos însoţit de doi agenţi. Se oprea aici, îi plăceau foarte mult cele două muzee. Eu atunci îmi luasem concediu fără salariu şi când m-a văzut acasă şi i-am spus că am făcut o şcoală de normatori şi am «relaţii neprincipiale» şi-l întreb: „Ce să fac? M-a repartizat la Alba Iulia”. Adică ieşind prima m-au repartizat la Alba Iulia. El atunci m-a chemat în audienţă şi a trimis un mesaj de genul: „Statul nostru vrea să consolideze căsnicia şi bărbatul nu trebuie să fie despărţit de femeie. Bărbatul nu poate să urmeze în cazul de faţă soţia pentru că este donator şi conduce muzeul…”» Chestia este că datorită lui am intrat la pledanţă. Lucru pentru care am dat un alt examen.


Istoricul unui proces politic

Istoricul unui proces politic? A fost chiar în familia mea. A fost un proces al familiei Policrat care… sora mea era măritată cu acest Policrat pe care l-am apărat eu; el era preşedinte la Curtea de Apel Bucureşti, şi era rudă cu Renne Policrat, liberalul. Tatăl lui era frate cu tatăl cumnatelui meu… întâi am pledat într-un loc în care erau numai cei favorizaţi ca infractori, apoi am pledat chiar pentru Renee… în sfârşit, în locul ăsta în care era cumnatul meu, cine a făcut denunţul? E adevărat că el făcea acest lucru cu care eu nu eram de acord: „cum tu, care eşti magistrat faci… nu-ţi dai seama”? Adică acest Renee care… şi a fost aşa o întâmplare că de la liberali arestase o mulţime şi când el a urcat pe scară unde stătea, când a deschis uşa, şi a văzut că-i deschide cineva, era un agent care-l aştepta, căci nu era acasă, atunci el a întrebat ceva aiurea… „cu domnul Popescu”! , „Nu, a-ţi greşit”. „Păi aici nu e etajul 4”? „Nu aici e trei”! Atunci el a plecat, şi-a dat sema că au venit să-l aresteze… şi a schimbat la ascunzători de colo, colo… şi cumnatul meu, ca să-i mai ridice moralul îi mai povestea… iar eu atunci îi spuneam „ce curaj ai, dacă te prinde…” mă rog, l-a prins şi care a fost depoziţia în contul cumnatului meu care a cântărit cel mai mult? Aveam în familie o rudă handicapată, dar handicapată de abia ştia cum o cheamă… şi aceea dă o declaraţie în dosar – bineînţeles nu scrisă de mâna ei – „cine mai venea la Renee Policrat”? Venea Alexandru Policrat, venea cutare… pe urmă i-a turat pe toţi. Atunci era vestitul Petrescu… nu pardon, era Adrian Dumitriu, apoi a venit Petrescu. Atunci, după depoziţie, procurorul spuse… atunci, apărarea, eu i-am cerut: „vă rog să-mi permiteţi să pun numai o întrebare” că asta era aşa „orânduire socialistă”? şi ea spunea „Da” iar eu atunci am cerut ca martora să spună ce înţelege prin „orânduire socialistă”. Habar nu avea ce este aceea „orânduirea socialistă”, era handicapată în ultimul hal. Dar, Adrian Dumitriu a sărit spunând „Ei, acum facem seminar”! „D-le preşedinte dacă vă uitaţi la fila cutare din dosar, o să vedeţi certificatul de la Institultul Medico-Legal, are un handicap de gradul cutare…” Nimic. Se respinge. Nu m-a lăsat să spun întrebarea… şi mă rog, multe chestii din acestea am avut de multe ori, nici nu-i spuneam bărbatului meu… majoritatea erau oameni nevinovaţi, pe care îi condamna cu detenţia, cu bătăi…
În procesul Dinu Noica am pledat pentru o prietenă a lui care i-a scris la maşină după Hegel. El era acuzat că l-a falsificat pe Hegel. Hegel era materialist şi Noica l-a reprezentat ca idealist şi că fata aceea scrisese la maşină. Atunci eu m-am axat numai pe aceasta… ea avea 7 clase de liceu şi am spus „de unde să ştie… cineva cu 7 ani de liceu face filozofie? Dacă citeşte pe Hegel, o să-şi dea seama dacă e materialist sau dacă e idealist”? Şi am pledat toată chestia aceasta pe temă şi am spus: „Aş vrea să ştiu şi eu care din lumea din sală, care a făcut şi facultate, dacă le-aţi da câteva pagini să citească, dacă şi-ar da seama că sunt scrise de un materialist sau de un idealist”. În fine, s-a suspendat şedinţa şi a venit procurorul spunând că avocata apărării vrea să scoată pe cutare. Vrea să o scape că este – nu a zis chiar imbecilă dar ceva de genul ăsta şi atunci am spus „eu nu am spus aşa, am spus că în sala aceasta, unde unii au poate chiar licenţa sau liceul terminat, dacă îi dau o foaie de hârtie scrisă din tratatul acesta, poate spune dacă este scrisă de un materialist sau de un idealist”. Ea i-a scris la maşină pentru că era prietenă cu el şi i-a plătit scrisul ăsta la maşină. Şi a băgat-o şi pe Simina Mezincescu care atunci era nemăritată. Era prietenă cu prietena aceasta a mea în casa Costaforu, şi a scris în casă la ea la maşină şi atunci au inclus-o şi pe Simina Mezincescu în proces căci s-a scris la ea în casă la maşină… ce ştia ea ce a scris fata aceea la maşină?
În 1969, când am anunţat că ies la pensie, bărbatul meu, mă numise muzeograf aici, încântat că am terminat cu avocatura. Dar ştiţi care este culmea? Primul proces l-am pledat la Târgovişte şi ultimul proces tot la Târgovişte. Ce coincidenţă teribilă! Ultimul proces. Apăruse un decret care spunea că pentru cei care aveau sustrageri din avutul obştesc care nu erau considerate crime dar care erau sub un milion de lei, era considerat numai delict… al meu, nici gând de un milion. Atunci eu, … mi-am susţinut pledoaria în virtutea acestui articol care reducea pedeapsa şi apare procurorul, căruia preşedintele îi spune să-mi acorde o replică: „Mă mir cum un avocat de tip nou nu ştie că o delapidare este o crimă”! „Domnule preşedinte, trebuie să dau şi eu replica, nu mai mult de un minut, vă rog… şi eu mă mir foarte mult cum un procuror de tip nou, nu ştie gradaţiile care sunt la delapidare, când e crimă şi când e delict, şi eu mă mir”!
După ce l-au achitat, mi-au venit la clienţi cu cărţile de vizită… dar deja făcusem cerere ca să fiu muzeograf. Procurorul a făcut recurs şi ei au venit la mine însă eu le-am recomandat un alt avocat… erau aşadar satisfacţii aşa minore, însă eram considerată cu foarte mult curaj şi foarte multă îndrăzneală. Adică cine m-a apucat pe vremuri, aşa mă ştie.

„Să nu faceţi politică!Este cel mai urât lucru!”

Tatăl meu, printr-o conjunctură care-mi scapă, pe vremea când eram eu prin cursul primar a fost ales senator de Romanaţi. La un moment dat a descoperit că prefectul a delapidat nişte fonduri. S-a dus şi a relatat chestia asta dar treaba s-a muşamalizat. Pe chestia asta tata şi-a dat demisia, a fost dezgustat. Şi îmi aduc aminte, eram toţi cei şase copii la masă iar tata ne-a spus: „Nici unul să nu faceţi politică! Cel mai oribil lucru este politica! Nici bărbaţii, nici copii voştri, să nu facă politică!E cel mai urât lucru”! Am crescut aşadar în atmosfera asta. Dar aceasta nu a împiedicat ca doi cumnaţi ai mei să fie arestaţi. În nişte condiţii groaznice… iar unul dintre ei când a ieşit, era în aşa hal că a murit de inimă iar celălalt a fost eliberat cu graţierea din 1963. Fusese magistrat şi probabil pe chestia asta l-a arestat. Amintiri triste.
Eu însă eram optimistă de felul meu. Spuneam, „o să treacă”! Nu credeam că va fi din ce în ce mai rău. Nu-mi închipuiam. Aveam o vedere optimistă nu numai asupra carierei mele dar în general asupra ţării cum va merge. Spuneam, „o să se termine! O să se termine”! Când a fost revoluţia în Ungaria, spuneam „gata, trebuie să fie şi la noi”; iarăşi când a fost în Cehoslovacia, eu personal mergând pe stradă aud la megafoane, nu să vă vină să credeţi! Pe Ceauşescu care a vorbit contra intervenţiei armatelor sovietice, CAER-ului cum se numea. Toţi credeau că gata, trecem de partea Occidentului. Vorbea cu aşa înverşunare…

Raporturile dintre profesor şi student în interbelic

Distanţă! Mai multă distanţă decât acum. Acum e mai multă prietenie. Pe vremea mea nu exista să intri în cabinet la profesor. Nu exista. Acuma-i văd că intră, întreabă, vorbesc, mai multă prietenie. La noi era o distanţă, ceva teribil, era în continuare mentalitatea din liceu. Linişte. Distanţă. Era mai bine aşa. Trebuie totuşi distanţa asta păstrată că este şi un imbold să fi mai atent la cursuri, să studiezi mai profund. Aşa dacă este prea multă prietenie, prea multă libertate… cursurile presărate şi cu glume, nu cred că este bine.
A trebuit să muncesc de când mi-am terminat studiile, adică nu am dus nici măcar o viaţă mondenă. Ca să faci două facultăţi şi să dai atâtea examene – începeam vara cu examenele… nu se mai terminau. Mai lăsam eu şi toamna. Toţi fraţii mei au făcut facultăţi. Nu ca să şadă cu diploma în buzunar. Fiecare şi-a câştigat existenţa. Şi mama profesoară şi tata profesor, şi inspector şcolar şi autor de cărţi şcolare. Toată vara trebuiau revizuite, puse la punct… am crescut într-o atmosferă de muncă şi de modestie.

În aceeaşi atmosferă am reîntâlnit-o ultima oară pe aceea care a fost Ligia Minovici, pe ultimul său drum prin Bucureştiul iubit, într-o zi de ianuarie. Bucureştiul tinereţelor nu mai exista demult.

Sursa : http://www.bucurestiivechisinoi.ro/2016/09/un-destin-pentru-secolul-xx-ligia-minoviciiii/

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu