Sunt momente în viața asta a mea când închid ușa, – da, ușa aia dintre mine și lume,- și mă arunc în propriul suflet ca într-o apă fără fund. Închid ochii și-mi amintesc de clipele colorate prin care am trecut, de când aveam câțiva ani și până acum. Mă recompun, mă autorefac, amintindu-mi mirosuri de atunci, imagini pierdute, strigăte, cântecele și oameni pe care nu-i voi mai vedea decât în…mine.
Tutungeria era locul unde mă simțeam importantă. În 1975 ajungeam cu fruntea la tejgheaua din lemn lucios, unde „tanti vânzătoarea” arunca restul, câțiva bănuți zornăitori. Mirosea atât de bine magazinul, cu țigările lui împachetate în celofan foșnitor, chibriturile, tutunul la pachet… (La zile mari, tata fuma Cișmigiu, iar eu îi mușcam pachetul, spre disperarea tuturor! Nici acum nu știu de ce făceam asta, îmi plăcea mirosul? Îmi plăcea să distrug țigările? Să-l pedepsesc pe tata? Psihologi din toate țările, dați-mi un semn!). Dugheana de pâine aromea a cozonac fierbinte, dar nu vindea așa ceva. Era doar mirosul! Magazinul de lactate, aprozarul, pe care-l detestam pentru duhoare!, măcelăria, veșnic goală, cofetăria de pe Titulescu, unde am spart în dinți un pahar cu CICO (Tata a scos o sută albastră de lei și a vrut să plătească paguba, dar vânzătoarea a zis: Lăsați, e copil!), cizmăria lui nenea Orășanu care duhnea a prenadez și-a piele, librăria, minunata librărie din care refuzam să mai ies, împodobită cu tot felul de cărți parfumate, de rechizite, jocuri, jucării, păpuși mari, apoi curțile caselor, zidurile coșcovite, subsolurile reci, copacii…Toate astea s-au pierdut în praful timpului. Acum țigările se vând la supermarket. Și nici librăriile nu mai sunt cum erau…
Strada Petru Maior era TOATĂ numai a mea! Deschidea pleoapa, în diminețile de vară, parfumată cu ulei încins în tingiri, (făceau gospodinele ouă-ochiuri), cu tei și arome de cafea adevărată. O bucurie imensă îmi invada sufletul de copil needucat, lăsat să facă ce-i trece prin cap… Aveam 5 ani și-mi plăceau podurile și acoperișurile caselor pitice. Înăuntru mirosea a smoală încinsă, a vechi, a povești nespuse și-a inimă de viespe sălbatică. N-aveam voie, dar mă urcam în pod și îl ascultam cum vorbește…Locuiam într-un cartier pitoresc de lângă Gara de Nord, acea poartă a Bucureștilor care revărsa zilnic spre oraș mii de provinciali, care trăgeau după ei miros de fum din satul lor, iz de vacă și de cal, țineau nechezatul în palme și cotcodăcitul găinilor în țesătura țoalelor croșetate de femei cumsecade.Țăranii care veneau să vândă prin piețe sau aiurea pe străzile Capitalei, pătrunjel, mărar parfumat, brânză, caș, iaurt, smântânică, ceapă verde și ridichi de lună, miere și dulcețuri, pentru cucoanele din vile, purtau în papornițe fărâme din ulița lor, vorbe și obiceiuri de pe la ei. Îi adoram! Turbam de plăcere să-mi bag nasul în coșurile împletite, pline cu de toate. Mă fascinau mâinile imense (așa le vedeam eu!) tăiate de riduri negre, muncite, bătătorite, arse de soare. Degetele purtau la capetele lor coroane din unghie roasă și spartă, care agăța. Mă feream.
Pe la 8 și ceva, trecea „ăla cu mătura”: „Măăătura, măturica, măturaaaa!” Avea un glas comic, parcă râdea. Îl imitam întotdeauna. De fapt, pe toți îi îngânam, ca un papagal obraznic. Ăsta cu mătura era un moș costeliv, auzeam cum îi scrășnesc oasele ca niște măsele, când trecea pe lângă mine. Căra cu el zeci de mături, măturici, periuțe și măturoaie. De la depărtare părea o gheonoaie țepoasă. Mă înspăimânta grozav. Mai încolo, când soarele sugea lacrimile florilor de salcâm, veneau țigăncile care „cumpărau” sticle goale. Îmi era o frică teribilă (Nu ești cuminte? Te dau la țigani!). Nu le priveam în ochi. Mă ascundeau după gard și mă uitam printr-o găurică din lemn. Aveau părul lung, lung, împletit în codițe cu ațe roșii sau galbene, fuste crețe și nebune. Umblau desculțe. Labele negre și late lipăiau pe asfaltul călduț, și-mi aduc aminte și azi cum cântau. Am glasurile lor ciudate, rupte, schingiuite înmagazinate în mine, „le car” amestecate cu altele zgomote de atâția ani: „Sticliii, goalii, cuuuupăăăă…” Țigăncile miroseau a iarbă uscată și-a tutun prost. Parcă zburau pe lângă poarta mea și-mi lăsau cadou imaginea lor. Chiar dacă mă speriau, nu mă puteam abține să nu le imit. Ce mă mai blestemau!!! Dar nu-mi păsa.
La prânz, auzeam: „iaurțeeeeeeeeeeeeeeeelu, iaurțeeeeeeeeelu!” Era nea Gică-Iaurt, un oltean mustăcios, care umbla și vara în bocanci. Căra două papornițe de rafie, pline cu iaurt, smântănă și brânzică dulce. Se oprea și la noi. Madam Săndulescu, mamaia adică, îl chema și-i dădea un păhărel de palincă. Nea Gică îmi întindea, pe o lamă de șiș, o fărâmă de caș. Îmi era scârbă. Niciodată nu o luam. Dispăream rapid. Avea nea Gică niște carabe enorme, de criminal, negre și urâte, cu unghiile bombate. Pun pariu că bătea cuie cu ele! „Ăăă, că tare bleagă mai ești! Nu știi ce e bun!”, zicea el și o înghițea dintr-o suflare. Apoi apărea femeia cu zarzavaturi și mirodenii. Ah! Dar câte n-avea la ea în traistă: chimen, boia dulce, iute, piper, nucșoară, scorțișoară. În urma ei, mirosea toată strada a mărar, a leuștean proaspăt și-a cimbru verde. Urma nenea cu usturoiul. Puțea de la o poștă, iar eu, dracușor fiind, fugeam de-mi scăpărau călcâiele când îl vedeam că vine. După el, apărea omul cu lingurile și cârligele de rufe. Toate erau din lemn. Într-o zi, mi-a dăruit un căluț cioplit de el. Era un om bun. Am uitat cum îl chema…
La amiază, când strada Petru Maior înghițea în sec, de poftă, (gogoși, pui prăjit la ceaun, cu usturoi și ciulama) trecea nea Puchiu, geamgiul: „Geaaaaamuri! Geaaamuri! Pun geaaamuri!” Avea o voce stinsă, de tuberculos trist. De altfel, am auzit de la mamaia că de boala asta a și murit. Ducea în spinare, săracul de el, un ditamai geamul, legat cu fâșii din piele. Așa umbla, cât era ziua de mare, prin tot cartierul.
Toate astea nu mai există în lumea reală. Dar le găsesc în mine. Nu le-am aruncat, nu am făcut niciodată ordine înăuntru, sunt acolo, puse la păstrare, lângă fiecare secundă trăită, plânsă, râsă, pierdută, folosită. Nu sunt eu bogată?
de Dana Fodor Mateescu
Sursa : http://edituramateescu.ro/2012/11/arome-de-altadata/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu